Eu, cea a nimanui...

Două tăceri înfăşurau nemărginirea dintre noi

Când sufletu-mi tânjea desculţ să te aducă înapoi...

E dincolo de ieri un vis ce-a revărsat a lui spendoare...

Sunt a tuturor si totusi a nimanui, sunt doar a mea umbra atunci cand sufletu’mi departe pleaca…Strig spre cerul nu stiu cui si parca nici el nu ma aude…Soarele se uita, rade de mine apoi pleaca lasandu-si norii in urma, eu continui sa imi plang de mila impotriva vointei mele…Astept un semn de la orice, de la oricine, visul sa-mi calauzeasca sufletul sa vina din nou la mine, sa nu mai fiu asa goala, sa imbrac iar haina vietii…Sunt eu ceea a nimanui, in lumea mea pustie, fiinte divine vin spre mine, nu pot sa vad lumina desi stiu sigur ca e aprinsa, nu pot sa traiesc speranta desi stiu ca exista, mi-e frica sa privesc in urma…te-as vedea pe tine…mi-e frica sa deschid ochii dimineatza sa nu imi franga privirea mintii lumina sufletului. As vrea sa fiu departe si totusi nu-s, as vrea sa pot sa uit dar visez in continuare la auzirea pasilor tai grabiti si pierduti intr-o seara sub lumina stelei mele ce privea spectacolul drumurilor noastre separate,iar dupa acea noapte…nu am mai vazut-o…a disparut in vazduhul unde s-a nascut, a devenit o amintire la fel ca tot ceea ce ne inconjura odata si tot ceea ce traia prin noi si prin iubirea noastra bolnava pentru viata…Detineam puterea nemarginita pt a transforma raul in bine, dar in aer se simtea efemerul, parca stiam ce aveam de facut insa nu era deajuns, vroiam sa vorbim, dar preferam sa pastram tacerea, am fi vrut sa ramanem pt totdeauna asa, dar am ales schimbarea…Ai plecat…Am plecat…Fiecare pas imi parea ca se scufunda in asfaltul topit de privirile din jur…Am ramas eu, cea a nimanui ca defiecare data am invatat ca sunt doar a mea…ca vocea care o aud in fiecare minut al zilei si silueta din visul meu nu esti tu…nu ai cum sa fi tu…n-ar fi cu putinta…sunt tot eu….

Doar eu…